Ca prin vis, gândul îmi zboară,
De negrul lumii sunt lipit;
Ochii-mi gustă soarta-amară,
În adâncul minții, amețit.

Și cum inima se-afundă,
Blând, ușor pe umăr am simțit
O mână, și o voce caldă:
Deschide-ți ochii, iar ai adormit.

Buimac fiind, mă uit pe lângă mine.
Nu văd nimic, cum pot fi liniștit?
Plângând, strig făr’ a putea m-abține:
Doamne, iarăși am orbit?

În timp ce conștiința mă apasă,
Realizez că am un sânge foarte crud;
Iar în liniștea cea zgomotoasă:
Îți dau alți perechi de ochi, aud.

Și îndată, văd lumină.
De mii de frumuseți înconjurat;
Cum de am vederea-așa senină?
Cum de totu-i super minunat?

Printre copaci, iarbă și flori,
Printr-un parfum de fericire,
Admir soarele-n zori
Zâmbind, cu raze de iubire.

Și privind cum albii nori plutesc,
Observ ceva, mai diferit,
Pictat pe cer, niște culori lucesc;
E-un curcubeu, un zâmbet îndoit.

Copleșit, când soarele apune,
Un cățeluș blănos și mic,
La mine-n poale el se pune,
Neputând acum, să mă ridic.

Iar zâmbind, mă-ntind pe spate,
Cercetând bolta-n mister.
Cum de stelele rămân curate,
Când înoată-n negrul cer?

Dar tu Luno, n-ai culoare;
Chiar cu firea ta mai rece,
Pentru tine-oricând e soare;
Pentru tine ziua nu mai trece.

Și zâmbind din nou, mi-acopăr ochii.
Doamne, cum de iarăși am uitat?
Dintre-atâția mii și mii,
Tot pe mine m-ai iertat?

Doamne-ai creat atât de minunat;
Dar atras de tot ce-i omenesc,
Dar orbit de-atât păcat,
Am uitat să mai iubesc.